Fideismul luteran şi gnoza rozacruciană

Fideismul luteran şi gnoza rozacruciană
în secolele XVI - XVIII

(interferenţe)

“Doch von ganz neuem Sinn wird er durchdrungen,

Wie sich das Bild ihm hier vor Augen stellt:
Er sieht das Kreuz mit Rosen dicht umschlungen.
Wer hat dem Kreuze Rosen zugesellt?”

Goethe, Die Geheimnisse

Preambul

Când am început să lucrez la acest eseu, pe măsură ce descopeream noi şi interesante coincidenţe, prea elocvente pentru a fi întâmplătoare, intenţia mea era de a demonstra că luteranismul izvorăşte dintr-o cunoaştere ocultă a realităţii, şi că mistica luterană, deşi se adresa până la urmă celor mulţi, urmărind nu doar emanciparea unor individualităţi izolate, ci a unei întregi societăţi oprimate în ansamblu, avea rădăcinile în acel creştinism esoteric care, de la gnostici până la catari sau valdenzi, şi de la Cavalerii Templieri şi Ioaniţi până la alchimiştii sau astrologii rozacrucieni, a impulsionat mereu istoria din umbră. Acum însă, la finele scurtei mele incursiuni prin veacurile XVI – XVIII, nu mai sunt atât de convins de acest lucru. E greu de zis cine a influenţat pe cine, sau de răspuns la întrebarea: ce a fost mai întâi, oul sau găina? Cert este că între teologia protestantă de tip luteran şi iluminismul rozacrucian au existat întotdeauna de-a lungul acestor veacuri puncte de contact, misterioase coincidenţe şi interferenţe prea evidente pentru a fi trecute cu vederea. Nu mi-am propus aşadar în excursul de faţă altceva decât să atrag cititorului atenţia asupra acestor amănunte recurente de-a lungul a câteva veacuri de istorie europeană, ce vor poate doar să sublinieze o anume simpatie între gnoza Roza-Crucii şi teologia protestantă.

1. Între roza lui Luther şi roza lui Paracelsus

Odată cu sfârşitul "evului întunecat", marcat simbolic de către Comedia Divină dantescă, scrisă în dialectul toscan al limbii italiene, în zorii Renaşterii, regăsim trei tipuri umane distincte ce aveau să devină dominante şi în timpul Reformei: teologul, umanistul şi ocultistul - ilustrate în mod paradigmatic de către figurile unor Luther, Erasmus şi Paracelsus. Vom urmări emergenţa acestora în contextul prefigurat deja, pornind de la întemeietorul Reformei. Este cunoscut simbolul ales de Luther pentru sigiliul său, care a devenit între timp emblema Bisericii Evanghelice de confesiune augustană de pretutindeni. Mai puţini ştiu însă că acesta este în acelaşi timp un profund simbol esoteric. La 8 iulie 1530, Luther îi scrie lui Lazarus Spengler din Nürnberg, într-o depeşă cu caracter explicativ: „Primul element are să fie crucea - neagră – în inimă, care va avea culoarea ei firească. Căci atunci când omul crede din inimă, atunci devine drept. Această inimă trebuie plasată în centrul unei roze albe, pentru a arăta că credinţa aduce bucurie, consolare şi pace... şi de aceea trebuie să fie roza albă, şi nu roşie; căci albul este culoarea spiritelor şi a tuturor îngerilor. Această roză este aşezată pe un fundal de culoarea cerului, pentru că o asemenea bucurie în spirit şi credinţă este un început al bucuriei cereşti viitoare... iar în jurul acestui fundal un inel auriu, sugerând că o asemenea fericire devine veşnică în ceruri, nu are sfârşit şi este mai de preţ decât orice bun sau bucurie, aşa cum aurul este cel mai nobil dintre metale...”

Deja din această explicaţie pe care o dă Luther cu privire la sigilul său, „un simbol al teologiei sale” după propria-i mărturisire, putem deduce nu doar că el era foarte conştient de fiecare detaliu care apare aici, şi că nici unul din acestea nu este întâmplător, ci şi faptul că Luther era familiarizat cu cunoştinţe care trimit deja către domeniul ocultismului: apare aici distincţia dintre roza albă şi cea roşie, care vor juca mai târziu, la Shakespeare, un rol esenţial în Necinstirea Lucreţiei sau Venus şi Adonis (texte presupuse a fi fost scrise de sau măcar sub influenţa lui Francis Bacon, la rândul său revendicat de către rozacrucieni) simbolizând iubirea sacră şi cea profană, dar şi sulful, respectiv mercurul în alchimie; urmează o altă aluzie alchimică, calificarea aurului drept cel mai nobil dintre metale, afirmaţie care la vremea respectivă nu putea veni decât de la o persoană măcar familiarizată, dacă nu chiar iniţiată în alchimia spirituală despre care au vorbit în mod public un veac mai târziu rozacrucienii în manifestele lor. Aceste amănunte nu au menirea de a dovedi că Luther ar fi fost ocultist, ci simplul fapt că manifesta o anume deschidere şi propensiune faţă de aceste lucruri.

O altă trimitere la alchimie găsim în celebrele Tischreden luterane, unde putem citi: "Îmi place mult ştiinţa alchimiei, şi într-adevăr, aceasta este filosofia anticilor. O agreez nu doar pentru avantajele pe care le oferă în topirea materialelor, decocţia, prepararea, extragerea şi distilarea ierburilor şi rădăcinilor; o apreciez şi pentru alegoria şi semnificaţia secretă, extrem de subtilă, ce face trimitere la Învierea Morţilor şi Ziua de Apoi. Căci, aşa cum într-un cuptor focul extrage şi separă din substanţă celelalte părţi şi poartă spiritul în sus – viaţa, seva şi forţa -, în vreme ce materia murdară şi reziduurile rămân la fund, ca un înveliş mort şi fără valoare; tot astfel şi Dumnezeu, la Ziua Judecăţii, va separa toate lucrurile prin foc, pe cei drepţi de cei necurăţiţi."

Trecând la Paracelsus, dincolo de aluzia la textul omonim de Borges, care prezintă roza ca pe un simbol al iniţierii, al gnozei - metaforă a desăvârşirii Marii Opere şi a dobândirii Pietrei Filozofale -, subtitlul nostru trimite şi la un pasaj autentic din opera lui Paracelsus, revendicat mai târziu şi de rozacrucieni (Stanislas de Guaita, Au seuil du Mystère, 1886): e vorba de un text mai puţin cunoscut (Prognosticatio Eximii Doctoris Paracelsi, 1530) în care apare imaginea unei cruci duble aşezate deasupra unei roze. (Aceasta ar fi o dovadă – revenind la întrebarea lui Goethe din motto-ul nostru - că această imagine în care se regăsesc atât trandafirul, cât şi crucea, este mai veche decât primele manifeste rozicruciene, apărute la începutul veacului XVII - motiv pentru care s-ar fi putut spune fără tăgadă că aceştia au preluat simbolul de la Luther. Or, Paracelsus i-a fost contemporan, iar pasajul respectiv se regăseşte într-o operă publicată la 1530, an din care datează şi scrisoarea prin care Luther explică semnificaţia sigiliului său prietenului din Nürnberg.)

Deşi la vremea aceea grupul de susţinători ai Reformei din jurul lui Luther era mai degrabă restrâns şi obscur, la fel ca şi primii apostoli în timpul vieţii pământeşti a lui Christos, Paracelsus împărtăşeşte idei de tip evanghelic, vorbind în permanenţă despre puritate, raportarea la Christos şi Sfânta Scriptură. Iată un exemplu, din Archidoxes Magicae, text ce tratează despre magie, alchimie, medicină ocultă şi filosofie neoplatonică. Textul se deschide prin cuvintele: „După ce am invocat numele domnului Isus Christos, mântuitorul nostru, putem purcede la treabă.” După care adaugă: „Acum, de vreme ce întreaga artă trebuie învăţată de la Treime, adică de la Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, mântuitorul nostru Isus Christos, şi de la Spiritul Sfânt, trei persoane distincte, dar un singur Dumnezeu, vom divide această lucrare alchimică în trei părţi sau tratate”, cartea încheindu-se cu pasajul: „Cine va descoperi acest secret, şi va dobândi acest dar al lui Dumnezeu, să înalţe laude Tatălui, Fiului şi Sfântului Spirit. Să se roage deci pentru graţia lui Dumnezeu, aşa încât să poată folosi acest secret spre Slava sa şi binele aproapelui său. Fie ca Dumnezeu în mila sa să facă acest lucru posibil prin Isus Christos, unicul său Fiu, amin.” E vorba aici, de fapt, de un gest ritualic, cvasi-apotropaic, prin care magul circumscrie întregul său tratat alchimic adevărurilor creştine fundamentale.

Tot în această perioadă ne întâlnim cu Albrecht Dürer şi Lucas Cranach, două personaje ale căror picturi sau gravuri mustesc de simboluri oculte şi alegorii, ambii devenind ulterior apropiaţi ai lui Luther şi fervenţi adepţi ai Reformei. Iată deci o zonă de interferenţă cel puţin interesantă, în care creştinismul esoteric, ce se adresa unei elite, şi cel exoteric, destinat celor mulţi, şi-au putut da mâna fără rezerve.

2. Moartea lui Christian Rosenkreuz şi naşterea „micului profet”

Ajungem astfel în secolul XVII, la începutul căruia prezumtivul autor manifestelor rozicruciene se dovedeşte a fi... un pastor luteran: Johann Valentin Andreae. Simbolul heraldic adjudecat de acesta trimite la rândul său la crucea cu trandafiri pe care o întâlnim deja la Paracelsus şi Luther. Interesant e faptul că în biografia (fictivă, după toate probabilităţile şi mărturisirea autorului chiar) pe care acesta i-o face lui Christian Rosenkreuz, Valentin Andreae strecoară tot felul de detalii ilustrative pentru tema pe care am decupat-o în vederea prezentului eseu. Personajul acestuia - adeptul unui creştinism antipapal, deschis faţă de cunoaştere şi teosofie -, se naşte astfel în pădurea Turingiei, în apropiere de Eisenach, acolo unde, între 1521 şi 1522, sub protecţia lui Frederic al III-lea de Saxonia, în castelul din Wartburg, Luther avea să desăvârşească traducerea Noului Testament. Acelaşi Christian Rosenkreuz trece, conform acestei biografii alcătuite de Johann Valentin Andreae, la cele veşnice în 1484 – anul marii conjuncţii dintre Jupiter şi Saturn, pornind de la care astrologii vremii prevestiseră venirea unui "mic profet" ce avea să reformeze Biserica, an în care se presupune că s-ar fi născut de fapt şi Luther. (În paranteză fie spus, Pico della Mirandola, un detractor al astrologiei, la zece ani după ce această conjuncţie avusese deja loc, se întreba cu sarcasm: "Unde este profetul aşteptat?" El însă avea motive personale să discrediteze semnele astrelor: i se prezisese de către trei astrologi că avea să moară înainte de 33 de ani, lucru care s-a şi adeverit de altfel. La fel ca şi profeţia legată de reformatorul Bisericii, 1484 fiind anul în care acesta urma să se nască, nu în care avea să îşi facă simţită prezenţa.) În cel de-al doilea manifest rozacrucian (autorul cărora e presupus a fi tot Valentin Andreae), Confessio Fraternitatis, se afirmă din nou că adepţii rozacrucieni “cred în Christos, dar îl condamnă pe Papă” – o dovadă în plus a unei afinităţi la nivelul convingerilor religioase între aceştia şi reformaţii evanghelici. Interesant e şi faptul că mişcarea rozicruciană a dat un nou impuls Bisericii Reformate, ajunse oarecum în impas un veac mai târziu.

3. Lavater, între ocultism şi teologie

Lavater a fost înainte de toate un entuziast pastor luteran. Predicile lui aveau un caracter magnetic, şi de peste tot veneau oameni să îl audă. După Goethe, predicile lui aveau putere de convingere pentru că «el respinge terminologia, vorbeşte din toată inima şi acţionează părând să transpună ascultătorii într-o altă lume, prin aceea că îi conduce în ungherul necunoscut al propriei lor inimi». Prezenţa lui charismatică e descrisă de titanul de la Weimar în cuvintele: «Neprihănit cum era, reuşea să creeze în jurul lui o atmosferă asemănătoare, de puritate. Deveneai feciorelnic în preajma lui, din dorinţa de a nu-l atinge cu ceva potrivnic sau josnic.»

Cu toate acestea, numele lui Lavater este cunoscut astăzi mai cu seamă datorită contribuţiilor sale în materie de fiziognomie, pe urmele unui adept renascentist al magiei naturale: Giambatista della Porta (un ocultist italian catolic). De asemenea, Lavater a fost un simpatizant al lui Cagliostro, fondatorul Ritului Egiptean, simbolic, al Masoneriei Gradelor Înalte – în cadrul căreia gradul XVIII este acela de Cavaler Rozacrucian, un semn clar al asumării tezaurului sapienţial rozicrucian de către acest rit masonic.

Lavater a fost apropiat şi lui Johann Joseph Gassner, celebru exorcist (şi preot catolic) al vremii – ale cărui calităţi ieşite din comun Lavater le vedea ca pe un dar divin. Un alt personaj contestat apropiat Bisericii Evanghelice, este celebrul savant şi clarvăzător suedez Emanuel Swedenborg, care, în timpul ce lua cina la Gothenburg pe data de 29 iulie 1759, a descris celor prezenţi în urma unei viziuni marele incendiu de la Stockholm, care tocmai izbucnise în acele momente la patru sute de kilometri depărtare. Tot aici îi putem aminti pe descoperitorul magnetismului animal Anton Mesmer, ca şi pe pionierul frenologiei, Franz Joseph Gall - ambii simpatizaţi de către Lavater. Îl regăsim de asemenea, ca în imaginea ce însoţeşte titlul acestui paragraf (un tablou celebru realizat de Moritz Oppenheim), alături de figuri literare sau filosofice precum dramaturgul Gotthold Ephraim Lessing, mason notoriu, sau Moses Mendelssohn, "cel de-al treilea Moise", cum a fost supranumit, sau "Socrate al germanilor".

4. Comunitatea creştinilor, sau de la cunoaştere la credinţă

La începutul veacului XX întâlnim un caz similar în istoria spirituală a Europei centrale: pastorului luteran Friedrich Rittelmeyer (din 1903 până în 1916 la Nürnberg, iar între 1916 şi 1922 la Berlin) i se cere la un moment dat din partea unei gazete cu caracter religios interconfesional să redacteze un material despre noul curent teosofic, iniţiat cu câteva decenii mai devreme la New York, strămutat între timp la Madras şi Calcutta, care începea să câştige adepţi şi printre tinerii germani aflaţi în căutarea adevărului, fascinaţi de exotismul, adesea superficial, exercitat de către tot ce însemna Orient încă de pe vremea romanticilor.

Un curent distinct pe care trebuia să îl prezinte în cadrul materialului său era acela de dată chiar mai recentă al doctorului Steiner, de factură antroposofică, distincţia majoră dintre acesta şi mişcarea teosofică fiind tocmai componenta de factură rozacruciană pe care o cultiva Rudolf Steiner, în contrast profund cu învăţăturile cu iz oriental despre Nirvana sau Mahatmas predominante în teosofismul Elenei Blavatsky.

În acest fel, Rittelmeyer intră în contact cu teosofia de tip rozacrucian, care îi dă iniţial o impresie de răceală, autentică de altfel, din discursul lui Rudolf Steiner în marginea problemelor religioase şi filosofice ale omenirii. În timp însă, aprehensiunii iniţiale a lui Rittelmeyer îi face loc o deschidere intelectuală prin intermediul căreia sufletului îi este transmis un conţinut spiritual. (Despre Steiner spunea la un moment dat - Întâlnirile mele de o viaţă cu Rudolf Steiner, 1928: "Nu un pastor, nici un profet: cunoscătorul unei realităţi stătea înaintea noastră"; "o nouă vestire a lui Christos stătea înaintea mea. O nouă vârstă a creştinismului prindea viaţă.")

În urma inspiraţiilor dobândite în cadrul acestor conferinţe, Rittelmeyer avea să fondeze câţiva ani mai târziu Comunitatea creştinilor, o şcoală neoprotestantă de influenţă rozacruciană, fondată la Stuttgart în 1922. Ar fi încă un exemplu al persistenţei acestei conexiuni peste veacuri, a dialogului viu dintre teologia luterană şi esoterismul de tip rozacrucian.

Epilog

E limpede, credem, că există o zonă clară de interferenţă între creştinismul de factură protestantă şi cel de sorginte rozacruciană - chiar dacă cei dintâi pleacă de la credinţă (pistis), iar cei din urmă, de la cunoaştere (gnosis). Apostolul Pavel, în prima Epistolă către Corinteni (3, 1) face distincţia dintre o învăţătură superficială, adresată „unora încă mici în Christos”, şi una de profunzime, pentru care ucenicii respectivi nu erau încă pregătiţi: „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni spirituali (πνευματικοῖς, spiritalibus), ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni carnali (σαρκίνοις, carnalibus), ca unora încă mici în Christos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum nu le puteţi suferi. Pentru că tot carnali sunteţi.” Concepţia protestantă, la fel ca cea rozacruciană, pune accentul pe relaţia personală, directă cu Christos, nu pe receptarea misterului la nivel epidermic. Teologia luterană se adresează gândirii, accentuând trecerea de la intelect spre spirit, prin intermediul studiului Scripturii. E un pas către interiorizare şi maturizare spirituală, o pledoarie pentru libertate şi responsabilitate, în cadrul căreia se pune problema întâlnirii individuale, nu la nivel de masă - spirituale, şi nu carnale - cu Christos.